Bon Jovi. 1982 a fost un an bun

Cu greu am trecut de portile de acces. La fel de greu am primit si un pahar de apa de la unul dintre, parca, prea putinele standuri dedicate. Ajung in Golden Circle si imi trece prin minte gandul de a-mi cauta cativa prieteni care ar fi trebuit sa fie acolo. Apuc doar sa-mi potolesc pentru moment setea si, punctuali, ca niste vedete ce se respecta, Bon Jovi urca pe scena. Ora 20.00.

Raise Your Hands! Si asta am facut timp de trei ore, trecand de la bucurie la extaz... un show complet si completat de reactia publicului, care, recunosc, mi-a intrecut asteptarile. Raspunzand la fiecare zambet, la fiecare miscare a lui Jon, cantandu-i "Happy birthday" lui Richie Sambora (11 iulie 1959) sau strofe intregi din piesele americanilor. Romanii, dar si strainii veniti la Bucuresti special pentru concert, au facut ca show-ul Bon Jovi sa se incheie dupa un timp record - la ora 23.00.

M-am simtit privilegiata, ca multi dintre cei aflati acolo: setlistul a cuprins toate piesele pe care-mi doream sa le aud live - Wanted Dead or Alive sau Dry County, Someday I'll Be Saturday Night, I'll Sleep When I'm Dead sau Hot Legs, iar cand Jon a dat timpul inapoi, ajungand la anul de gratie 1982, la momentul de lansare Runaway, am gandit: '82 a fost un an bun!

O trupa "curata", fara artificii inutile, parte din adevaratul showbiz american, cu un lider care da tot pe scena, Bon Jovi nu si-au ascuns suprinderea primirii avute la Bucuresti - caldura a fost pornita de la inceput, dar a crescut cu fiecare piesa ce a rasunat din boxe, cu fiecare ocheada aruncata de Jon - totul devenind incendiar. Cat despre bis, imi doream sa nu se termine.

La zece metri de una dintre cele mai importante formatii din istoria rockului, am analizat bine ce aveam in fata. Un Jon aratos cum il stim si, doar la inceput, mai retinut in miscari, cu o voce care nu l-a lasat nicio clipa, un Sambora maestru al chitarei, un David zambitor si un baterist Torres plin de zvac. Am sesizat si cuvintele printre dinti adresate de Jon lui Sambora - si-au urmat Always si Twist and Shout. Nu se dadeau dusi de pe scena, la fel cum nici cei mai multi dintre noi n-am fi facut-o de acolo, din piata.

Din pacate insa, ca de cele mai multe ori la Bucuresti, unui mega-concert ii sta deasupra capului sabia organizarii dezorganizate. Pe langa faptul ca accesul a fost greoi, ba chiar unora li s-a interzis sa intre cu cheile de la casa (totusi, marimea conteaza), numarul standurilor cu apa/suc/bere n-a facut fata celor peste 50.000 de oameni, la final - lesinati de cald, si la propriu si la figurat, cu greu am iesit din spatiul inchis.

Sute de prizonieri in centrul Bucurestiului - intre un gard viu si standuri cu mancare, blocati de cativa oameni de la securitate (rand care a fost dovedit in cateva minute) primeam incurajari prin telefon: keep the faith, ca o sa reusesti! Si nu le-a iesit. Starea de bine de dupa cel mai bun show vazut pana acum (exceptand The Rolling Stones) nu m-a parasit si sunt optimista, sperand la tot mai multe concerte de gen.


Credit foto: Florin Vitzman